Despre Maica Domnului, în biserica din copilăria mea

O rază de soare cădea oblic din vitralii până la podea. Pașii celor care intraseră și ieșiseră din încăpere ridicaseră în aer fire de praf care, în lumina filtrată de sticlele colorate, căpătaseră culoarea mierii. Înaintam pentru prima dată în viața mea spre scaunul de spovedanie. Inima mă asurzea și mi-aș fi dus mâinile la urechi ca să nu o mai aud, dacă mâinile nu mi-ar fi tremurat încontinuu. Aveam, pe atunci, șapte ani.

Vineri, 31 iulie, m-am reîntors în această biserică – biserica în care am crescut și din care inima mea nu cred că a plecat vreodată de tot, deși astăzi locuiesc în alt oraș.

În acea zi, m-am întâlnit cu copiii Parohiei „Adormirea Maicii Domnului” din Jibou, județul Sălaj. Comunitatea este păstorită de pr. Dorin Moldovan și de pr. Daniel Baboș.

Aici am susținut, împreună cu prietena și colega mea, prof. Marinela Rusta, un atelier catehetic cu tema „Cum are grijă Maica Domnului de copiii ei”. Am răspuns astfel invitației părintelui Daniel Baboș și a doamnei preotese Ioana-Maria Baboș. Părintele mi-a fost coleg de facultate, iar soția dânsului – colegă de clasă la liceu. Ne cunoaștem de peste treizeci de ani și reîntâlnirea noastră a pornit de la aceeași dorință: să le vorbim copiilor despre Maica Domnului și să îi arătăm Maicii Domnului cât de mult o iubim.

Atelierul catehetic a continuat cu o vânătoare de comori, în cadrul căreia copiii au avut de rezolvat provocări inspirate din ceea ce aflaseră despre Maica Domnului.

Biserica mică a copilăriei mele este astăzi mult mai frumoasă decât în urmă cu zeci de ani. Iar vineri, plină de copiii cu care părintele Daniel lucrează la cateheze, mi s-a părut cea mai frumoasă biserică din câte am văzut până acum.

Alături de copii, au fost părinți, cunoscuți și prieteni din copilărie, care au făcut echipă cu cei mici și s-au bucurat de vânătoarea de comori.

La final, părintele Daniel și doamna preoteasă mi-au spus că mă pot întoarce la biserică oricând, pentru că acolo sunt acasă.

Și chiar așa mă simt, deși pentru mine „acasă” înseamnă astăzi mai multe locuri, în care alți copii primesc în dar povești.

Ioana Revnic, președinta Asociației

„Spune-mi o poveste pentru suflet”